Un exercițiu de imaginație. Visăm că plutim pe valurile Oceanului Atlantic, cu o navă de croazieră, spre exoticele Insule Canare. Visăm? Se pare că nu!
După mai bine de 6 ore de zbor aterizăm la 1.000 de kilometri sud de Spania, sub Tropicul Cancerului. Ne mai desparte doar o aruncătură de bumerang de continentul african prima țară tangibilă fiind Marocul. Obosiți, dar mulțumiți, mai urmăm instructajul căpitanului după care adormim adânc, în una din cabinele vasului. În somn informațiile se derulează pe ”pilot automat”. Insulele Canare, destinația cea mai în vogă lansată în această vară de Christian Tour -, au fost cucerite de spanioli la 1496 și de atunci aparțin acestei țări. Ele au fost reperate încă din antichitate, grecii și romanii fiind familiarizați cu poziția insulelor. Ar fi fost denumite „canare” (în latinã canis, câine) datoritã coloniilor mari de foci ce trãiau cândva aici („câini de mare”) – afirmă unii. Numele lor a fost împrumutat unei specii locale canarul galben ciripilor – spun alții. Oricum ar fi ceea ce atrage azi armate de turiști este oferta exotică foarte diversă: plaje unice, cu nisip alb, roșu ori negru, o vegetație luxuriantă asemănătoare prin bogăție cu cele din Hawaii și Galapagos, servicii profesionalizate concentrate în jurul complexelor hoteliere moderne. Și desigur umbrele amintirii celui mai ilustru vizitator al Gran Canaria – Cristofor Columb. Are dedicatã aici și o Casã memorialã muzeu (Casa de colon) în care se pare cã a locuit în timpul descoperirilor sale.
LA PALMA – cu ochii pe banane
Motoarele s-au oprit. Tragem la mal. Ancora a coborât. Ne frecăm la ochi și privim din port spre dealuri acoperite de plantații de bananieri. Prima zi. Coborâm la La Palma care se recomandă ca o insulă vulcanică și neliniștită. Selectăm două atracții turistice ce o fac imbatabilă: Parcul Național Caldera de Taburiente, un crater vulcanic cu diametrul de 8 kilometri și o circumferință de aproximativ 20 de kilometri. Însoțitorul nostru ne pune în brațe informația împreună cu nelipsitul pliant turistic, cum că ne aflăm în cel mai vechi Parc național al Spaniei. Acestuia i se alătură vulcanul Teneguia care a erupt ultima oară în 1971. În drum spre el ne oprim și la cocheta bisericuță Virgin de Las Nieves, iar o oprire la Conception, ne oferă o panoramă superbă asupra orașului de buzunar și portului unde acostează zeci de vase de croazieră săptămânal. Trecem și prin satul El Paso care ne transmite o parte din atmosfera lui medievală. Străbatem kilometri de plantații de bananieri organizate pe trepte aride și stâncoase ”afânate” cu pământ fertil importat din alte țări. După scurt timp ajungem în mica localitate Tezarcote. Pare desprinsă dintr-un basm unde povestitorul a încurcat șirul întâmplărilor. Aici ți se dăruiesc plaje exotice cu nisip negru ca tăciunele, un soare generos, blând și luminos, o promenadă elegantă, Centru de informare turistică și, cum era de așteptat artă urbană îmbinată cu arhitectura străveche a caselor. Se pare că din acest loc a început cucerirea micii insule de către spanioli. Acum e rândul turiștilor.
TAROUDANT – mama Marakechului
După o zi și o noapte petrecute pe ocean acostăm în portul Agadâr din Maroc. Brusc suntem transbordați în lumea celor 1001 de nopți. Ce să alegem? Fabulosul Marakech, Essaouira sau o așezare mai puțin cunoscută de la poalele munților Atlas -Agadâr? Am optat pentru Taroudant, un orășel a cărui istorie începea acum o mie de ani. Istoricii și arheologii au căzut de acord să-l crediteze ca fiind mai vechi decât arhicunoscutul Marakech. El este considerat și principala sursă de inspirație pentru cei care au construit celebra cetate roz-roșcată. Agadâr este și un port dar și un oraș modern. N-a avut încotro pentru că a fost distrus complet de cutremurul din anii ‘60. Reconstruit din temelii el e ”decorat” cu stațiuni turistice elegante destinate în principal călătorilor străini. O luăm pe șoseaua modernă care se îndreaptă spre Taroudant, supranumit și bijuteria roz, datorită culorilor zidurilor cetății sale. Pentru dezmorțire facem o oprire tradițională la plantațiile de argan ce se derulează pe marginea șoselei. Aici am făcut fotografii cu tema ”Capra în Argan”. Zona – ne spune ghidul – este unică în lume, căci doar în climatul de la poalele munților Atlas, veșnic înzăpeziți pe creste, cresc celebrii copaci. Din fructele lor se obține prețiosul ulei, aurul Marocului. Copacul de argan seamănă cu măslinul dar fructele aduc cu sâmburii uscați de nucă verde. Ajunși la Taroudant ne aventurăm în interiorul medinei unde ne asaltează comercianții cu papucei cu motive berbere (natural sir, natural, hamdmade, mai lipsea să auzim că sunt și eco etc). După care vizităm un atelier-laborator de extragere și prelucrare a prețiosului lichid. Prețurile par mari, dar de aici se pot cumpăra produse cu puritate sută la sută. Ultima escală o facem în piața orășelului Alouvine ex Assarag, acolo unde s-au strâns deja cobrele și dansatorii pentru spectacolele zilnice oferite curioșilor dar mai ales turiștilor străini. Lumina șerpuitoare a apusului ne smulge din atmosfera pitoresc-colonială, conservată cu grijă de autorități, reamintindu-ne că în rada portului Agadâr ne așteaptă nava de croazieră. Mâine e o altă zi.
LANZAROTE – fachiri printre țepi și spini
Atingem și debarcăm în Lanzarote. Este cea mai vestică insulă a arhipelagului. În același timp ne aflăm pe prima insula din lume care a fost declarată în anii 1960 Rezervație a Biosferei. Pentru ce? Pentru că aici, și la propriu și la figurat, visezi și vezi totul în… alb și negru. Lanzarote ni se desfășoară ca o insulă vulcanică și încet încet înțelegem exotismul locului. Peisajele sunt spectaculoase iar din cenușa depusă apar deseori plantații de cactuși, culturi de viță de vie (o parte din vinurile de aici au primit cele mai înalte distincții la Concursuri mondiale ale vinului). Trecând pe partea cealaltă a dealurilor aride și negre, registrul culorilor se schimbă rapid. Parcă un vrăjitor a atins plajele și le-a transformat nisipul de la ocean în pudră argintie, în timp ce pe partea cealaltă a drumului e negru cât vezi cu ochii, de la cenușa și lava vulcanică. În zona acesta sunt grupate o parte dintre cele mai luxoase hoteluri cu branduri internaționale. Cel mai vizibil este RIU.
Dar cele mai atractive ”branduri” pe care le deține Lanzarote sunt… cactușii și Cezar Manrique. Legătura dintre cele două este vitală și originală. Totul poartă amprenta arhitectului Manrique, un artist din ”echipa de genii” unde joacă alături de prietenii săi Picasso și Miro. Insula datorează enorm acestui artist. În primul rând șansa de a rămâne autentică. Nimic nu s-a construit aici, în afara stilului spaniol, mai bine zis tradițional canarian. Arhitectul a proiectat câteva spații unicat – în care se îmbină clădiri cu grădini aeriene, terestre ori subterane. Un prim stop îl facem în 1990 când Manrique a proiectat Grădina cactușilor care azi reunește peste 6000 de specii. Chiar la intrare te întâmpină o sculptură uriașă în formă de cactus, un armonios concept de integrare arhitectonică în spațiul vegetal. Peisagistica grădinii e dominată de alei labirintice, mici oaze, cactuși înfloriți și acoperă toate culorile și formele, mori de vânt – modelul Don Quijote – adaptat timpurilor moderne cu cafenea, restaurant, panoramă, bibiotecă, magazin de suveniruri, candelabre de cristal cu… spini și iar cactuși. În Lanzarote, vom mai rămâne puțin și în numărul viitor. Un salut marinăresc din Gran Canaria.
DOINA & MARIAN CONSTANTINESCU
Proiect de călătorie derulat cu sprijinul logistic al companiei CHRISTIAN TOUR.