Noi i-am îndepărtat. I-am disprețuit. Iar ostilitatea ne-a fost răsplătită cu vârf și îndesat. Am visat la cai verzi pe pereți. La milioane de turiști străini care urmau să se înghesuie la intrările din restaurantele românești. La milionarii autohtoni care urmau să ne ceară favoruri, chiar să ne cadă în genunchi, pentru o masă liberă în localul nostru. Cu siguranță, așa am crezut noi că va fi. Până prin 2008 când a început criza. Și am căzut din pat. Atunci ne-am lovit foarte rău și ne-a durut căzătura. Lăsam la o parte criza care ne-am fugărit clienții din restaurante.
Unii au crezut că așa ceva nu se poate întâmpla și au visat mai departe. Până s-au întâlnit cu Fata Morgana a falimentului. Visele nu costă bani. E adevărat, cum tot atât de adevărat este că restaurante fără clienți nu există. Sau există, dar au devenit muzee. Acum plătim cu localurile aproape goale. Ne-am alungat clienții cu adaosuri comerciale cu trei și două zerouri, că deh, așa eram obișnuiți. Cui nu-i place să stea acasă – așa gândeam pe atunci. Acum plătim și pentru asta. I-am disprețuit pe clienții modești, care la o consumație ne lăsau totuși un profit, acolo, de 5-10 lei.
Bacșișul ajunsese ceva simbolic. Dar deseori era de o pâine albă. Cei care și-au dat seama s-au trezit la realitate. Disprețul, și nu veniturile din ce în ce mai modeste, i-a îndepărtat pe consumatori de restaurante. Ei și-au dat seama că prețul disprețului va fi mult mai mare. Și pe termen lung. Cum să-i mai scoți pe oameni din casă! Când și-au pierdut reflexul de a consuma. Încet, încet s-a stins dorința de a mai veni să se simtă bine cu prietenii, colegii, familia, iubita, amanta etc. Plătim cu vârf și îndesat azi pentru atitudinea pe care am afișat-o în ultimii 20 ani față de micul consumator. Unii și-au reconsiderat poziția, au început să alerge, să-i curteze cu o atitudine binevoitoare, curtenitoare, ospitalieră.
Publicitatea și promovarea se repun în discuție mai târziu. Cine va ști să-i readucă la masă pe clienții cu venituri medii ori modeste – meniuri lejere cu prețuri pe măsură, acela va supraviețui. Căci despre asta vorbim acum – îmi spunea un om ce a trăit experiențe de suflet prin restaurantele bucureștene. Pentru acest exercițiu de sinceritate și luciditate îl îmbrățișez în numele meu și, dacă îmi dați voie, și al dumneavoastră.
MARIAN CONSTANTINESCU
