În Acadia – Laissez les bons temps rouler, MAPAMOND nr.155

Am fost şi noi în Acadia… până şi cerul e fierbinte uneori, miroase pe străzi a creveţi prăjiţi, orez cu şofran şi sos iute. De pe terasa unei plantaţii se văd stejarii uriaşi, îndoiţi parcă de greutatea bărbosului muşchi spaniol. Vântul mişcă praful pe malurile Mississippiului… Par imagini dintr-un film? Laissez les bons temps rouler… Să descoperim împreună încă o parte din America!

Acadia este denumirea istorică a statului Louisiana de astăzi. Zona este locuită de „acadieni”, urmaşii vorbitorilor de limbă franceză, aduşi din Noua Scoţie, Canada, de către britanici pe la 1794, pentru a popula mlaştinile sudului. Oameni muncitori, buni agricultori, aceştia au venit cu tradiţiile specifice cu inflexiunie mediteraneene, au continuat a vorbi franceza maternă (în ciuda interzicerii ei în 1916), şi au creat cultura „cajun”. Acadienii au rezistat presiunii economice la care au fost supuşi (petrolul din zonă fiind cauza) şi au reuşit să introducă în şcoli, în 1960, învăţământul în franceză.

Arhaic şi cu şarm

Oraşul Lafayette este inima culturală cajun. Iniţial el s-a numit Vermillonville iar timpurile de atunci,… les bons temps, sunt evocate într-un impresionant muzeu. Compus precum un muzeu al satului, aici te întâmpină case, biserici, şcoli, din primii ani ai coloniştilor acadieni (1790-1890). Vizita este interactivă căci peste tot întâlneşti voluntari costumaţi corespunzător epocii: ei îţi prezintă locul în care te afli, dau explicaţii despre meşteşuguri şi ţi se adresează într-o franceză arhaică. Parcul natural în care se află muzeul se întinde pe 23 de acri, sporind farmecul incursiunii în trecut. Pasul următor îl facem către malurile râului Mississippi. Mixul între lumea cajun, populaţiile şi tradiţiile de origine africană „creole” şi istoria care a amestecat culorile sudului, a creat în Louisiana de astăzi, un set de atracţii… magnetice: plantaţiile, cu spectaculoasele lor conace şi poveşti. Dintre cele zece care se află în apropiere de New Orleans, trei ne-au impresionat în mod deosebit.

Scene de film pe plantaţie

San Francisco Plantation este considerată cea mai strălucitoare moştenire arhitecturală „a la belle epoque” de pe malurile fluviului. Conacul a fost construit în 1856 de către Edmond Bozonier Marmillion, un întreprinzător local. Turiştii sunt atraşi, chiar de la intrarea pe proprietate, de fântânile făcute din căldări vechi de fontă. Urmând cărarea pietruită, după perdeaua de copaci, silueta conacului surprinde prin… originalitate. Construcţia îmbină elementele arhitecturii locale cu cele ale stilului gotic şi bavarez (căci nora proprietarului era de origine germană). Cele două turnuri de apă care flanchează conacul încadrează toată simfonia de albastru tucoaz, alb şi galben pentru o fotografie perfectă. Încăperile adăpostesc mobilierul original, cu tavanele splendid pictate de către Dominique Canova (vărul celebrului sculptor italian) iar la fiecare etaj și în fiecare cameră eşti primit de o frumoasă a sudului (ghid în muzeu), costumată adecvat, încât ai impresia că eşti pe un platou de filmare. După turul ghidat de 45 de minute, prin spații care de care mai luxoase ori rafinate, ai surpriza să descoperi, pierdute în parcul conacului, casele de lemn ale sclavilor. Contrastul este uriaş. Listele de inventariere a sclavilor (cu vârstă, talie, educaţie şi mai ales preţ per capita) îţi pun un nod în gât. Dar este o realitate istorică pe care contemporanii şi-o asumă şi o prezintă fără tente de roz! Tot aşa cum şi-a asumat viaţa şi tânăra bavareză de 23 de ani Loiuse Von Seybald. Nora proprietarului, venind în vizită a rămas legată de glie. În noaptea sosirii sale îi moare socrul iar ea rămâneţintuită în peisaj timp de 23 de ani. Ani în care trimite zilnic câte o scrisoare către cei de acasă. Între timp, împreună cu soţul ei, trece prin ororile Războiului Unionist şi mai ales reuşeşte să imprime eleganţă şi stil căminului său. În prezent locul este gestionat de o fundaţie iar poveştile sale sunt puse în valoare de managerul Kim Fontenot. Încă un detaliu: denumirea originală era Sans Frasquin, în traducere „fără un ban în buzunare”, devenit prin distorsiune San Francisco. Conacul este astăzi şi o locaţie de excepţie pentru evenimente publice şi private, cu o sală de evenimente decorată rustic, căci o asemenea proprietate necesită mulţi bani pentru întreţinere.

Orez şi indigo

Destrehan Plantation, atestată documetar la 1787, este definită de stilul colonial francez. De la distanţă, privită dinspre râu, faţada segmentată de coloane albe, dă un aer de sobrietate proprietăţii. Spiritul solar de la San Francisco este înlocuit la Destrehan de o undă de tristeţe şi melancolie. Încercând un periplu al muzeului, din nou cu ghizi costumaţi în haine de epocă, l-am descoperit într-o cameră pe Thomas Jefferson semnând o scrisoare şi am parcurs o expoziţie documentară despre revolta sclavilor de la 1811, care cereau mai multe drepturi. Trebuie să ştiţi că în această regiune nu toţi negri erau sclavi. Mulţi dintre ei, meşteşugari de excepţie, erau liber profesionişti. De altfel reşedinţa a fost construită sub coordonarea lui Charles Pacquet, un meseriaş de culoare, om liber în acele vremuri. Multe plantaţii din Louisiana trăiau din culturile de zahăr, orez; Destrehan a fost însă renumită în epocă pentru producerea vopselei „indigo”. Încăperile se deschid cu ferestre până în podele către o verandă amplă. Vara se creează un uşor curent care mai mişcă aerul fierbinte al sudului, iar de aici privirea este atrasă de stejarii enormi, cu crengi întortocheate, uniţi parcă de valuri de muşchi spaniol, care atârnă în voie.

Pasiune de milionar

Jefferson Island ar putea fi, după denumire, o insulă. E însă un domeniu fabulos, pe marginea unui lac, a cărei vizită poate dura o zi întreagă. Încă de la intrare ne surprind tufele zvelte de bambus, o apariţie neaşteptată în peisajul deseori arid al sudului. Ghidul nostru se prezintă simplu –Mike, şi ne atrage cu entuziasm către punctul de începere al turului. Umiditatea din aer şi cele aproape 40 de grade la umbră îl fac să transpire abundent. Cămaşa lui e una cu lacul, obrajii roşii, iar lumina pe care o are pe chip povestind vizitatorilor despre grădinile Rip Van Winkle, e semnul unei mari pasiuni. Stejarii cu care ne-am obişnuit deja la plantaţiile vizitate par aici fabuloşi, iar de pe marginea lacului începe un drum romantic, printre porţi originale de temple orientale, bambus, fântâni cu lotuşi. Mike ne spune că a început să lucreze aici în 1969, ca tânăr horticultor. A fost şi este pasionat de arhitectură peisagistică iar vizita în Bali şi– a pus amprenta pe această parte a grădinii. Iar apoi, în timp, familia i-a sprijinit planurile din ce în ce mai îndrăznețe și ample.

Aleea trece pe lângă o şcoală (în care învăţau copii angajaţilor de pe domeniu) şi suind un deal plin de iarbă înaltă, mătăsoasă, ajungem la o vilă cu verandă albă şi balansoare de lemn. Mike are cheile, deschide uşa, câinele său se întinde pe podelele ceruite. „Casa a aparţinut actorului Joseph Jefferson – unul dintre cei mai cunoscuţi comedianţi americani ai secolului al 19-lea. Am încercat să păstrăm cât mai mult din interiorul original şi suntem foarte fericiţi că este pe lista Registrului Naţional al Patrimoniului Istoric american.” Mike ne plimbă prin camere, atinge obiectele şi, atipic, putem face la fel – de parcă am fi la un cunoscut acasă. Am mai sta pe terasă, să privim grădinile, păunii care îşi plimbă liniştiţi cozile; prin copaci se ascund păsări multicolore (au 12 specii tropicale care cuibăresc aici), ratoni… Gazda ne îmbie însă către cafeneaua-restaurant a proprietăţii, spunându-ne că soţia sa a gătit celebra sa supă-cremă de creveţi şi nu vrea să o facă să aştepte. În restaurant, localnicii veniţi în vizită îl salută pe Mike, chelnerii se mişcă rapid, cu zâmbetul pe buze. Acum, la capătul vizitei, ne dăm şi noi seama că am fost… ghidați, pe proprietatea sa, de Michael Richard, unul dintre milionarii Louisianei de astăzi. Cerul sudului e fierbinte, supa de creveţi-delicioasă, localnicii mănâncă, râd… Laissez les bons temps rouler!

Doina şi Sînziana Constantinescu

About Traveller Magazin

REVISTA TRAVELLER MAGAZIN MARIAN CONSTANTINESCU – Redactor Şef Marian Constantinescu s-a născut pe 24 aprilie 1953, în Bucureşti. Absolvent al Liceului “Aurel Vlaicu” (1972). Licenţiat în ziaristică. A lucrat la Agerpres, Tineretul Liber, Curierul Naţional, Ziua, ocupând poziţii de la redactor, şef departament, redactor şef până la director de promovare. A publicat poezie, proză, comentarii literare, în revistele: România Literară, Luceafărul, Contemporanul, Convorbiri Literare, Cronica, Vatra, Săptămâna, Flacăra, Suplimentul literar artistic al Scânteii Tineretului etc.
This entry was posted in Mapamond, Numarul 155 and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*