Dimineaţa se ridică vălurind lumina peste pădure. Albă, fină, roua sclipeşte discret pe verdele fâneţei ce o văd de la geam. Rapid mă îmbrac şi pornesc la întâlnirea cu regina uitată, căci, fără să o văd, simţ că nu mai pot… Ce rrromantic!!! De-a dreptul frumos, nu??? Pariem că aşa o sa vă treziţi în fiecare dimineaţă a vacanţei? Pregătiţi-vă deci de o vacanţă la Borsec.
Regina mă chemă în fiecare dimineaţă. Devreme pornesc de la vilă şi în 5 minute de pas alert merg către Izvorul 10 (denumit şi Kossuth), să iau apă proaspătă. Simt pădurea, trec pe lângă vilele tăcute, pline de caracter chiar dacă sunt lăsate în paragină. Inspir profund şi iarăşi îmi spun că, trăind într-un mare oraş, habar nu avem ce înseamnă aerul adevărat. La fel se întâmplă şi cu apa. În tot Borsecul (oraşul e partea de jos, iar staţinuea e Borsecul de Sus) curge la robinet o apă fabuloasă, cu un gust greu de explicat. La izvoarele minerale amenajate în staţiune, apa e la liber – adică minerală şi gratis! Ajung la foişorul traforat, vopsit în alb şi vişiniu şi aştept la coadă. Zilnic vin oameni din localităţile dar şi oraşele apropiate să ia apă (Topliţa e la 26 km, Piatra Neamţ la vreo 100 km, la puţin mai mult e Târgu Mureş). Îmi vine rândul să umplu sticla şi mă minunez din nou: habar nu aveam că apa minerală adevărată are gust şi îşi schimbă culoarea, perlajul dar şi proprietăţile în funcţie de temperatura la care e ţinută. Înainte să plec mai departe admir foişorul de lemn şi mă gândesc ce petrecere s-ar putea organiza aici ori cum cânta fanfara pe vremea reginei.
E „Regina apelor minerale”!
Faima apelor de la Borsec a străbătut Transilvania în lung şi în lat din secolul al XVI-lea. Documentele vremii arată că în 1594 apa era transportată în butoaie de stejar, până la curtea domnească de la Alba Iulia, pentru tratamentele principelui Sigismund Bathory. În timp povestea a ajuns până la Viena unde, în 1873, apa îmbuteliată la Borsec a primit medalia Târgului Internațional de la Viena, fiind numită „Regina Apelor Minerale „. În 2004 apa de la Bosec primeşte medalia de aur şi titlul de „Cea Mai Bună Apă Minerală din Lume” în cadrul celei mai importante competiţii de ape din întreaga lume – Berkely Springs International Water Tasting Awards în West Virginia. Despre regină vorbeşte cu o pasiune constantă dar bine ţinută în frâu domnul Kamenitzky Antal. Zilnic el străbate staţiunea în căutare de turişti pe care să îi agaţe cu poveştile sale. E un fel de localnic-ghid voluntar şi are în grijă Muzeul Apelor Minerale (singurul de acest fel din România). Clădirea nouă are o arhitectură potrivită zonei, de lemn. Este elegantă şi atrage. Muzeul e în centrul stațiunii, chiar în parcul de lângă fosta bază de tratament a oraşului (acum în paragină). În vitrinele bine luminate se pot vedea piese de arheologie romană, sticle de îmbuteliere a apei din diverse perioade şi fotocopii după documente şi fotografii de epocă arătând evoluţia Borsecului. Apa transilvană ajungea în anii ‘70 până în Spania, cu eticheta „La pluma roja”!!!
Un secol de eleganţă şi decădere
Din nou la plimbare prin Borsec constat cu mirare că una dintre vilele istorice, de la 1910, cu o superbă verandă de lemn, poartă numele de Kamentzky. E casa familiei ghidului, bunicul său fiind unul dintre mulţii europeni atraşi în timp de mirajul Borsecului. În anii 1800 austriecii Zimmetshausen şi Eisner (un inginer de mine) se mutau la Bosec şi deschideau prima fabrică de sticlă. Specialişti în fabricarea sticlei erau aduşi din Austria, Boemia, Bavaria şi Polonia. Numele lor au fost păstrate prin descendenţi ca Siller, Talmaier, Birman, Fokt etc. Staţiunea e foarte liniştită, ca un parc cu palate de poveste. E lipsită de agitaţia turismului (nu muzică tare, nu vânzători ambulanţi). Dacă eşti atent însă… se aude pădurea, imensa pădure ce înconjoară poiana Borsecului de sus.
Aleile pietruite, băncile îngrijite, toată infrastructura refăcută la linie, dar şi zecile de pensiuni cochete, restaurate în culori potrivite, discrete, contrastează cu leneşele clădiri, azi proprietăţi private, lăsate să decadă. Acoperite cu văluri protectoare sau nu ele sunt şi au un potenţial fabulos (de arhitectură interbelică, imobiliar, turistic) care îşi aşteaptă investitorul. Vila nr. 51 (Emil) -1936, Vila nr. 53 (Doru) -1936, Vila nr. 60 – 1880 (Vasalopol), Vila nr. 56 (Barbu) 1896, Vechea uzină electrică – sfârșitul secolului XIX, Vila nr. 14 – 1933 – 1935 (Szentkovits) sunt declarate monumente arhitecturale. Bulevardul „7 Izvoare” este aleea centrală a stațiunii, denumirea ei venind de la ansamblul de izvoare captate, deschise liber publicului. Ele sunt îngrijite, accesul este uşor, sunt semnalizate turistic şi simplu de identificat. Câteva exemple sunt Izvoarele nr. 3 (Boldizsár), nr. 5 (László), nr. 6 (Lázár), nr. 10 (Kossuth), nr. 11 (Petőfi) Izvorul străvechi (Ősforrás) captate și amenajate cu foișoare la începutul sec.XX.
Poiana Zânelor – locul unde timpul uită de tine
Din centrul staţiunii e o plimbare de maxim 15 minute în pas lejer către fabuloasa rezervaţie „Scaunul Rotund”. Şi nu exagerez de loc când spun fabuloasă! Accesul este gratuit şi foarte uşor, există zonă de parcare, iar în rezervaţie sunt amenajate toalete ecologice (din lemn), bănci, măsuţe de luat masa, foişoare de odihnă. Toate atracţiile din rezervaţie sunt bine marcate.
Zona se află la aproape 1000 de metri altitudine. Inspiri până în străfundul sufletului şi intri. În faţa ochilor se deschide o pajişte cu căpiţe de fân iar pe fundalul lor se profilează, în zeci de nuanţe de albastru şi verde, dealurile şi pădurile de brazi. La fiecare oră a zilei vântul pare să schimbe formele norilor, culorile, mireasma. Aici, în Poiana Zânelor, timpul uită uneori de tine. Stai pe iarbă, citeşti. Sunt două bazine de lemn, cochete, cu apă de 5 grade C. Zilnic, vara, câţiva localnici stau pe marginea lor cu picioarele în apă. Băile de aici sunt cunoscute pentru că ajută circulaţia periferică. Pâlcurile de sălcii ţin umbră iar, prin mlădierea lor, mai scapă parcă şoptite cuvinte din poveştile de zi cu zi ale localnicilor.
Ca să vezi tot ce are de oferit rezervaţia trebuie să vii cel puţin o săptămână: stâncile, micile canioane şi chei, potecile, o înfrumuseţează ca o broderie a naturii. Către „Peștera Cu Stalactite”, „ Grota urșilor ” ori „Peștera de Gheață” se ajunge în 30-45 de minute în pas alert. Până la ruinele Cetăţii Bufniţelor e de urcat cale de mai bine de o oră. Pentru tratament la mofetă (în miniona casă de lemn de la răscruci) aveţi nevoie de cheie de la primărie (anunţaţi că vreţi să mergeţi şi vine cineva să vă deschidă zilnic).
Pădurea e plină de ciuperci, pajiştile de flori şi plante aromate, bune de ceai şi leacuri de suflet. Însă ieşirea la carierele de travertin te lasă fără cuvinte. Muntele se deschide amplu iar carierele apar ca un amfiteatru antic, cu trepte uriaşe. Siluetele oamenilor se pierd printe blocurile de travertin care atrag parcă toată căldura soarelui. Carierele sunt acum abandonate dar travertinul de aici a fost exploatat și folosit la ornamentarea a numeroase instituții din România, inclusiv clădiri precum Palatul Parlamentului sau a unor stații de metrou din București. Valea Vinului se vede paşnică undeva în jos. Stând pe o laterală admir panomara, deschiderea, şi-mi imaginez cum ar fi să văd aici o piesă de teatru. Regina uitată e de acord cu mine: ar fi magnific!
Drumurile noastre se vor mai intersecta cu Borsecul într-un număr viitor!
SÎNZIANA CONSTANTINESCU
