KENYA – Puterea unui proverb swahilli, MAPAMOND nr. 109

= 158

KENYA – Puterea unui proverb swahilli

Unele dintre cele mai frumoase momente ale unei călătorii este momentul în care realizezi că ai devenit mai înţelept, mai deschis, mai bogat…
Africa pare a fi guvernată de proverbul swahilli care spune fii bun cu cel care este rău cu tine şi tratează bine pe cel care se poartă rău cu tine. Acest proverb se oglindeşte în întreg comportamentul localnicilor faţă de turişti, pornind de la zâmbet, ospitalitate, modul în care vorbesc despre ţara lor, mândria de a fi kenyeni.

Frumusetea peisajelor Kenyei e greu de explicat. Solul bogat în fier are o culoare roşu rubinie, savana după sezonul ploios este de un verde crud, iar norii sunt adesea coloraţi în negru şi bleu. Cromatica este cea care bucură cel mai tare ochiul. Odată intraţi în Parcul naţional, poţi vedea zeci de elefanţi, familii întregi, fiecare având peste 10-15 membri, nenumarate păsări, turme de antilope, babuini. Cel mai dorit şi râvnit peisaj rămâne însă cel cu lei. Am avut norocul ca atunci când am ajuns în sfârşit în Parcul naţional, după lungul drum, aproape de zona de intrare am întâlnit 5 lei care  vânseră o zebră. Deşi era seară, imaginea era absolut spectaculoasă. Coastele zebrei devorate de lei erau dezgolite de carne, iar animalele stăteau tolănite şi se spălau precum pisicile de casă după o masă copioasă.

La taifas cu cu maimuţe şi antilope
Keren Blixen spunea în cartea ecranizată “Out of Africa” că ,,ştii cu adevărat că trăieşti abia când te aflii în preajma unui leu”. Pot spune că în acel moment ai adrenalina la maxim. Nu ştii ce să faci: să stai ascuns, să deschizi un pic geamul şi să faci poze, sau să stai pur şi simplu şi să admiri frumuseţea naturii. Simţi că prinzi viaţă prin prisma numeroaselor trăiri interioare provocate de bucurie, fericire, frică.

În final am ajuns la hotelul din parcul Tsavo Est şi ne-am cazat. Hotelul este situat pe un deal. De acolo se coboară jos pe nişte scări, după care se merge printr-un tunel până la un buncăr de unde se ppt vedea animalele ce vin să bea apă la un lac special amenajat pentru perioada de secetă. A doua zi de dimineaţă am plecat la ora 6 dimineaţa în safari. Toată lumea era entuziasmată şi abia aştepta să vadă animalele. În Africa până şi animalele zâmbesc. Elefanţii stăteau la poză, maimuţele se jucau, antilopele se uitau fix la noi sau la aparatele foto. Dintr-o dată, după vreo două ore de mers prin savană, toate maşinile au început să se întoarcă din drum şi să pornească un fel de cursă spre o destinaţie necunoscută nouă. La mijlocul drumului am fost anunţaţi de către şofer că obiectivul era un ghepard. O splendoare de felină care se plimba leneşă printre tufişurile savanei. După nebunia provocata de dorinţa de a vedea cât mai multe animale, dar şi de cursa făcută pentru a foto-vâna un ghepard, ne-am reîntors la hotel lihniţi de foame. Ne-am regalat şi am profitat din plin şi de timpul liber. Peisajul văzut de la hotel era incredibil. Familiile de elefanţi veneau rând pe rând la micul lac din faţă pentru a se juca în apă şi pentru a se adăpa. Nicio familie nu se intersecta cu alta şi când simţeau că vine o altă familie dinspre pădure, elefanţii care erau în apă se adunau şi plecau pentru a-i lăsa şi pe ceilalţi. Organizarea şi respectul unora pentru ceilalţi era incredibil. A doua zi am plecat devreme într-un mini safari pentru a căuta giraffe, dar nu am găsit decât unele care erau foarte departe, dar am avut norocul să vedem struţii kenieni care sunt rozalii.
În jurul unui foc… tradiţional

Dupa prânz, în drum spre Mombasa, ne-am oprit pentru a vedea un trib Masaai. Experienţa a fost incredibilă. Am fost întâmpinţi de unul dintre barbaţii tribului şi acesta ne-a prezentat fiecare căsuţă în parte. Membrii tribului trăiesc încă în mod tradiţional. Casele sunt făcute dintr-un chirpici roşu şi au doar două camere (sufragerie şi dormitor). Găteau afară, iar apa pe care o foloseau era apă de ploaie. Casele sunt dispuse în cerc în jurul unei zone destinate animalelor. Principala ocupaţie este creşterea animalelor domestice. Am fost invitaţi în casele lor, în care exista un scaun şi o sfoară pe care se întind diverse obiecte. În dormitor, mamele dorm cu fetele, iar taţii cu băieţii, toţi în aceeaşi cameră. După ce am vizitat casele, am făcut poze cu copiii şi am întrebat diverse lucruri despre viaţa lor. Am aflat printe altele că preferă să trăiască în mod tradiţional şi să nu se mute la oraş. Deoarece acolo ar ajunge să trăiască şi mai rău  datorită penuriei locurilor de muncă. Băştinaşii ne-au arătat cum se face focul în mod tradiţional, după care s-au dat în spectacol interpretând dansuri specifice tribului Masaai.
Copii sunt obligaţi în Kenya să facă şcoala primară, aşa că am putut comunica în limba engleză cu toată lumea din sat. Deşi nu beneficiază de confortul cu care noi suntem obişnuiţi, nici măcar electricitate, ei erau fericiţi. Copiii erau foarte veseli şi dornici să ne cunoască. După vizitarea satului, ne-am continuat drumul spre Mombasa. El trecea prin numeroase sate, unele mai mari, altele mai mici, unele mai bogate (aveau apa şi magazine), altele mai sărace (locuitorii erau nevoiţi să care bidoane de apă de la kilometri depărtare pentru băut, gătit sau spălat), dar toţi locuitorii ne făceau cu mâna şi ne zâmbeau. Satele păreau parcă desprinse din poveştile coloniale despre viaţa africanilor.
Mombasa – simbolul colţilor de elefant
Pe seara am ajuns la hotelul din Mombasa Sud. Un hotel plin de baobabi în curte, cu o arhitectura ce îţi amintea de perioada colonială.  Mombasa este unul dintre cele mai importante oraşe ale Africii de Est, acesta fiind cel mai mare port de pe coasta de est şi totodată principala sursă de aprovizionare pentru ţările din Africa centrală. Oraşul Mombasa este situat pe insula cu acelaşi nume. Insula este legată în partea de nord printr-un pod, iar în sudul acesteia conexiunea se realizează cu un ferryboat. Interesant este că la acest ferryboat coada este permanent de cel puţin o oră, uneori chiar de trei ore, iar traficul pietonal, dar şi de maşini, este impresionant de mare. Pe insula Mombasa se pot vedea colţii de elefant – simbolul oraşului, inaugurat la vizita Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii în 1952.  Un alt obiectiv turistic al Mombasei este piaţa de legume şi fructe, unde interesantă este zona de condimente, prin multitudinea de culori si arome. La fel de impresionant este Fortul Iisus ce datează din secolul XIV, de pe vremea portughezilor. Toţi cei ce au trecut prin Mombasa au adăugat ceva la acest fort. Fortul era important pentru tranzitul sclavilor şi de aceea aici se făceau multe opriri pentru aprovizionarea navelor. O lunga perioada oraşul a fost sub stăpânirea arabilor şi asta se observă uşor în arhitectura oraşului vechi, dar şi în interiorul fortului Iisus. Hotelurile de tip resort se pot găsi atât în nordul, cât şi în sudul Mombasei. Plajele sunt late, albe şi au nisip extrem de fin, iar Oceanul Indian este mereu cald.

Feţele fericirii
Ce exprimă filosofia locului? Cel mai frumos lucru pe care îl poţi învăţa de la africani este cum să te bucuri de fiecare moment, cum să profiţi la maxim de orice clipă de lumină şi cum să transmiţi şi celorlalţi fericirea prin prietenie şi zâmbete. Chiar dacă locuiesc în case de chirpici, nu au electricitate şi au parte de ploi torenţiale care inundă tot, ei sunt fericiţi. Un european ajuns aici poate rămâne şocat de condiţii în care trăiesc majoritatea oamenilor în junglă, mai ales că îi vede şi fericiţi. Până la urmă fericirea se raportează la ceea ce eşti, nu neapărat la ceea ce ai. HAKUNA MATATA! (nu e nicio problemă!!)

MĂDĂLINA NICOLESCU


MEMENTO PARK: Nimic despre nostalgici !

După 1990 românii s-au grăbit să demoleze, să distrugă şi să arunce, te miri unde, statuile ce amintesc de perioada comunistă. Ungurii, mai iuţi la mânie decât noi, s-au dovedit însă mult mai înţelepţi. De ce să arunce la gunoi o parte din istoria trăită. Aşa că le-au strâns pe toate şi le-au grupat într-un muzeu care să vorbească despre constrângerile, victoriile şi dramele timpurilor care au fost.

Se numeşte  Memento Park.  Proiectul arhitectural a fost câştigat şi executat de către Casa de arhitectură Badasz & Partner şi asociatul lor Akos Eleod. Parcul a fost deschis în 1993, în câmpia Tetony, şi se află la câţiva zeci de kilometri de Budapesta. “Parcul aminteşte prin toate componentele lui de dictatură. În acelaşi timp acest spaţiu deschis, cultural şi istoric, a fost construit în aşa fel încât să poată vorbi şi despre democraţie. La urma urmei numai democraţia este în stare să ne ofere posibilitatea să gândim liber despre dictatura pe care am trăit-o. Sau despre cum democraţia a putut ajunge sau nu aici” – scria Akos Eleod.

La deschidere Memento Park a cunoscut un boom turistic, acumulat atât de localnici cât şi de turiştii internaţionali, veniţi în grupuri ori individual. Anual trec pe aici circa 25-30.000 de vizitatori.  Aţi crede că majoritatea sunt nostalgicii care mai caută cioburi de istorie. Greşit. Muzeul atrage săptămânal mii de tineri, elevi şi studenţi, care descind aici pentru a deschide o carte de istorie. În ea se regăseşte o parte din timpul trăit de părinţii lor. Sunt însoţiţi de profesoriilor iar ghizii specializaţi ai instituţiei le oferă date ambalate cât mai atractiv pentru a le capta atenţia. Le vorbesc despre locul unde se află tone de socialism şi comunism, în forme de statui şi ansabluri memoriale. Memento Park e recomandat şi e vizibil pe toate hărţile turistice ale Budapestei. Statuile gigantice ale liderilor comunişti şi socialişti care au fost dislocate din centrul şi locurile publice ale Budapestei, exprimă megalomania sovieticilor exportată şi sub formă artistică, în celelalte ţări unde socialismul a ieşit victorios până şi-a dat obştescul sfârşit.  Statuile lui Lenin, Marx, Engels ne iau în primire, îngândurate, încă de la intrare.  Ne privesc cu indulgenţă, de la mai bine de 10 metri înăţime, Soldatul sovietic, în numeroase ipostaze eroice, Dimitrov, Bela Kun, Janos Asztalos, Ferenc Munnich etc. Pe o altă latură  sunt expuse monumente memoriale dedicate „Luptătorului ungar” în Războiul Civil din Spania,  aniversărilor Partidului Comunist Ungar, Martirilor, Eroilor şi Voluntarilor ungari, pionierilor, miliţienilor. Alte lucrări amintesc despre… prietenia sovieto-ungară, care dacă e să ne inspirăm din titlul unui film, a fost sau n-a prea fost. Mai multe statui dedicate muncitorilor, plini de muşchii şi forţa cu care au construit socialismul, sunt grupate într-un loc aparte. E un semn probabil de respect pentru vremea când unii chiar au muncit pe rupte pentru a ne lăsa lucruri durabile de care să ne bucurăm şi azi.

Singura personalitate care nu şi-a avut locul aici este Stalin. El este evocat doar printr-o pereche de… cizme cu o înălţime de peste 2 metri, în care era „încălţată” statuia sa de dimensiuni uriaşe – ne-a explicat Orsolya Madary, directorul de comunicare al Memento Park. Cizmele sunt amplasate pe un soclu în afara muzeului. Ele sunt încadrate de două clădiri ce amintesc de barăcile care se montau pe şantiere, construite din tablă, lemn şi placaje. În interior sunt găzduite expoziţii permanente cu fotografii din istoria Budapestei şi comunismului ungar, imagini de la Eliberarea Budapestei, act la care a contribuit până la sacrificiu şi armata română, apoi de la momentele căderii comunismului amplu ilustrată prin demolarea statuilor care evocau acea perioadă. Majoritatea sunt azi grupate în parcul tematic. Cei care erau mici pe vremurile acelea eroice, şi la propriu şi la figurat, au ocazia să trăiască experienţe alternative. În spaţii special  amenajate, cu piese originale, pot fi văzute camere pentru interogatorii dar şi un mini-cinematograf, un fel de „multiplex” cu televizoare alb-negru pe ecranele cărora se urmăresc filme reale, nu artistice, despre cum acţionau organele de securitate în urmărirea duşmanilor poporului, cum erau filaţi spionii occidentali, cum se racolau informatorii, cum acţionau organele de miliţie etc. Şi mai ales cum erau convinşi ori compromişi, prin presiuni subtile, membrii sau nemembrii ai partidului comunist care ocupau sau nu funcţii de vază. Aşa îşi pot da seama că, în anumite privinţe, nu a apărut nimic nou sub soare.

Încruntaţi sau zâmbitori, în funcţie de cum le-au căzut aceste lecţii de istorie, turiştii se îndreaptă spre magazinul de suveniruri, de unde îşi pot procura amintiri inscripţionate cu mesaje şi chipuri din acele vremuri. Atmosfera muzicală aparţine epocii, ca şi copiile după afişele, fotografiile, obiectele de uz casnic. La mare căutare – ni se spune – este cutia de conserve în care se află… ultima suflare a comunismului. O cutie plină cu aer, ce are imprimate pe un ambalaj roşu, secera şi ciocanul.
Dar Memento Park nu este numai un muzeu. El a fost organizat şi ca un spaţiu cultural unde anual sunt găzduite expoziţii de artă contemporană, festivaluri, întâlniri profesionale şi evenimente publice. În viitor aici este proiectată şi  organizarea unui festival cultural Retro. De vizitat.

MARIAN CONSTANTINESCU


California: NU plajă! DA pătrunjel!


Pentru mulţi dintre iubitorii de călătorii California înseamnă plaje, surf, un oraş de poveste precum San Francisco, patria vedetelor americane. Vinurile sunt şi ele cunoscute dar, ştiaţi că regiunea este cel mai mare exportator de… fructe în şi din SUA!? La 38 de milioane de locuitori ai statului sunt peste 80.000 de producători locali. Citiţi în continuare un reportaj realizat în urma unui circuit turistic pe la câteva ferme californiene. Am rămas încântaţi de cum fac unii bani din turism scoţând la înaintare… poveşti agricole.

Fructe de pădure, afine şi zmeură!
Gayle Willems a fost profesoară în localitatea (satul mai bine zis) Kingsburg. La un moment dat s-a alăturat soţului său, într-o pasiune comună pentru… arbuştii de fructe de pădure. Acum au o fermă de care se ocupă toată familia, iar produsele sale, ajung chiar şi în Europa. Numele de cod al doamnei este Berry Lady iar la ea poţi găsi câteva sortimente de afine. Vizita începe într-o hală de lemn pe exterior, cu câteva explicaţii despre afacere. Apoi se iese la câmp, şi se face o plimbare printre rândurile de arbuşti. „Îmi place să primesc grupuri cărora să le explic munca noastră la fermă – spune Gayle. Ne plimbăm printre copăcei, gustăm din toate fructele şi învăţăm din ce în ce mai mult despre natură. Nu numai copii sunt încântaţi: avem mulţi vizitatori din împrejurimi care se bucură de o zi la fermă, în soare, în natură”. La sfârşitul lunii mai, în California, fructele se coc iar la ferma lui Gayle miroase parcă a sirop. Ea poartă, ca toţi angajaţii de altfel, un şorţ imprimat cu fructe de pădure. Vizita se încheie în acelaşi hambar de la început, unde poţi vedea cum se sortează şi ambalează fructele. Urmează standul de produse al fermei de unde poţi cumpăra cutiuţe cu delicioasele bobiţe parfumate cu care ţi-ai umplut gura în timpul turului, dar şi şorţul, deja celebru, al doamnei.

120 de secrete din Livermore
California deţine mari ferme de piersici în care fructele, încă tari, se ambalează în cutii şi se trimit peste tot în lume. Dacă acesta este însă un comerţ deja de en-gros, o surpriză pentru mine au reprezentat-o livezile de măslini. Cui i-ar fi trecut prin minte să vină la o degustare de ulei de măsline tocmai aici!? Livermore este o zonă de dealuri joase pline de sicomori. Aici se găseşte o proprietate de film, stăpânită de către familia Crohare de prin anii ‘50: Olivina. Livezile de măslini au peste 11.000 pomi, varietăţi adaptate: spaniole, italiene sau franceze. Degustările de ulei de măsline cer la fel de mult timp şi poezie ca şi cele de vinuri. Sortimentele se pun în pahare de plastic şi se încălzesc, rând pe rând în palmă. Aflăm că un ulei de măsline extravirgin, de cea mai bună calitate, trebuie să miroasă a verde, a pajişte. Gustul să fie plăcut pe limbă dar să… zgârie la înghiţire şi câte alte zeci de reguli. În cadrul unui pachet cu degustare, turiştii sunt îmbiaţi cu 4 – 5 sortimente din specialităţile producătorului, apoi cu prăjituri aromate cu… ulei de măsline ori alte preparate, în funcţie de preţul plătit. La finalul vizitei de minim două ore fiecare participant primeşte şi o listă cu 120 utilizări tradiţionale ale uleiului de măsline. Aflăm astfel că e bun la lustruirea mobilei, ajută la vindecarea arsurilor şi rănilor, ustensilele din metal nu ruginesc dacă sunt unse cu ulei de măsline etc.

O fermă chic în alb şi roz
Drumul, o autostradă singuratică, trece printre dealuri joase, cu pământ arid, gălbui. Totul pare ars şi amorţit de soarele puternic. Sumner Peck Ranch apare chiar ca o oază. Via tânără modifică geometria spaţiului iar conceptul fermei în sine este greu de explicat. În primul rând clădirea uşoară arată de la distanţă ca un cort elegant de nunţi sau ca o seră pentru trandafiri agăţători. Pereţii sunt aproape numai din ferestre, interiorul străluceşte alb, de la podea până la perdele, iar contrastul cu cerul clar, albastru, şi inoxul lustruit al bucătăriei, la vedere, te lasă fără cuvinte. Detaliile ies în evidenţă, marcate prin culori pastelate, sau prin obiecte deosebite. Verdeţurile sunt aşezate pe cuburi de gheaţă, fructele se ţin în coşuri de nuia sub umbrele roşii, ceaiul sau răcoritoarele sunt servite într-un fel de living cu canapele albe, sau pe terasa plină de flori, între perne pufoase. Aşa denumita fermă este în fapt o combinaţie uimitor de elegantă şi confortabilă, fără pretenţii însă, de popas pentru călători cu cafenea, bar de vinuri şi magazin de produse proaspete din zonă. Zona în sine nu are nimic atractiv însă locaţia este magnetică. Pur şi simplu mi-a trecut prin minte gândul că e locul perfect de a petrece o după-amiază de vacanţă… la ţară, în California.
Concluzia! Care este secretul reuşitei unui circuit turistic… pe la ferme? Şi mă gândesc aici la turistul obişnuit, nu la specialişti în agronomie… Nu e de ajuns să ai roşii, livezi de meri, sute de hectare de vie – adică ferma şi produsele în sine. În California face turism, şi câştigă bine din asta, agricultorul inventiv. El nu doar produce, ambalează şi vinde. El combină acel ceva natural cu ceva practic, cu ceva frumos, cu pasiunea, cu plăcerea de a povesti. Apoi vinde turul fermei sale şi degustarea cu 7-8 dolari de persoană (la un grup de 50 de persoane). Se adaugă veniturile din produsele cumpărate de turiştii înnebuniţi de mereu noile concepte de „organic”, „natural” şi „bio” (mai scumpe pentru că sunt mai bune!), plus o apă, o cafea, un suc la terasa frumos amenajată – rustic, tradiţional sau chic – cum vrea el. Rezultă un minim de 500 dolari aduşi de un grup de turişti! Un calcul simplu, bazic, arată că agricultorul californian a câştigat bine din 2-3 ore de muncă pe zi şi este foarte mulţumit. Şi cum să nu fie!

Prăjitură cu ulei de măsline: 3 ouă, 2 pahare zahăr, o jumătate pahar ulei extravirgin şi încă unul şi un sfert de lapte se amestecă bine. La compoziţie se adaugă puţin suc de portocale, sucul de la o lămâie, 2 pahare de făină, jumătate lingură praf copt şi sare. Amestecul se pune în forme mici, 15 minute, în cuptorul preâncălzit la 350 C. Pofta buna!

SÎNZIANA CONSTANTINESCU

About Traveller Magazin

REVISTA TRAVELLER MAGAZIN MARIAN CONSTANTINESCU – Redactor Şef Marian Constantinescu s-a născut pe 24 aprilie 1953, în Bucureşti. Absolvent al Liceului “Aurel Vlaicu” (1972). Licenţiat în ziaristică. A lucrat la Agerpres, Tineretul Liber, Curierul Naţional, Ziua, ocupând poziţii de la redactor, şef departament, redactor şef până la director de promovare. A publicat poezie, proză, comentarii literare, în revistele: România Literară, Luceafărul, Contemporanul, Convorbiri Literare, Cronica, Vatra, Săptămâna, Flacăra, Suplimentul literar artistic al Scânteii Tineretului etc.
This entry was posted in Mapamond, Marian Constantinescu, Numarul 109 and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*