SAN FRANCISCO E GATA DE SPECTACOL
Între 21 şi 25 mai US Travel Association va organiza în oraşul podului de aur a 43-a ediţie a celui mai mare târg de turism din Statele Unite dedicat specialiştilor. La International POW WOW 2011 vor participa în jur de 1000 de organizaţii şi companii americane, peste 1100 touroperatori din State şi alte 70 de ţări ale lumii. În Centrul de conferinţe Moscone vor avea loc peste 70.000 de întâlniri de afaceri, deja stabilite între participanţi vânzători, cumpărători, editori de turism etc.
San Francisco a găzduit acest târg, ultima dată acum 19 ani, în 1992. “Pentru industria turistică locală acesta este cel mai valoros eveniment pe care l-am fi putut organiza” a spus Joe D’Alessandro, preşedintele asociaţiei San Francisco Travel. “Nu este vorba de un număr mare de participanţi pentru capacităţile oraşului – peste 5.000 de oameni – dar rolul jucat de ei e semnificativ pentru turism – industria cea mai profitabilă a oraşului” a adăugat el. Având în vedere că peste 30% din vizitatorii anuali sunt din afara Americii, şi cheltuiesc mai mult decât turiştii locali, profesioniştii oraşului şi organizatorii au creat pentru participanţii la POW WOW evenimente unice. Programul de întâlniri de afaceri este mereu dublat de tururi oferite în cele mai interesante locaţii, pentru a prezenta oferta turistică într-un mod cât mai convingător. Vizite la Golden Gate Bridge sau Union Square, un tur cu trenul turistic la renumita Napa Valley, vizionarea oraşului din elicopter sunt doar câteva din programele oferite. Deschiderea de gală a târgului se va face pe PIER 39, o locaţie de top a oraşului, iar Muzeul de Young va fi surpriza uneia dintre serile culturale. O seară momorabilă anunţă organizatorii va fi cea organizată în interiorul fostei închisori de maximă securitate de la Alcatraz, devenită azi una dintre mărcile turistice ale oraşului.
În mod tradiţional International POW WOW va fi urmat de tururi de familiarizare, de câteva zile, oferite participanţilor în 2011 de către California Travel and Tourism 
Commission. International POW WOW 2011 din San Francisco va fi “câmpul de lucru” şi de documentare a peste 400 de jurnalişti din toată lumea printre care şi corespondenţii speciali ai revistei noastre. Echipa TRAVELLER MAGAZIN este invitată, pentru a 12-a oară consecutiv la această manifestare care include şi Media Market, un târg de turism dedicat editorilor de turism din întreaga lume. OLIMPIC INTERNATIONAL, este compania de turism românească cu cea mai bună vizibilitate pe piaţa din SUA şi, în acelaşi timp, cea mai longevivă sub aspectul participării la POW WOW
DOINA & MARIAN CONSTANTINESCU
……………………………………………………………………
OAMENI DE CĂUTAT ÎN LUMEA LARGĂ
De multe ori călătorim în locuri splendide dar care ne par, după un timp, repetitive: tot plaje cu soare, tot restaurante stilate, tot magazine peste magazine, tot peisaje frumoase, tradiţii şi dansuri locale. Rezonăm din ce în ce mai puţin şi căutăm acel ceva care să facă experienţa noastră unică, memorabilă. Iar întâmplarea de care avem nevoie este întâlnirea cu un om deosebit, cu omul care ne face să ne îndrăgostim iremediabil de un anumit loc, omul care ştie să ne spună o poveste.
Sheila din Roatan
Roatanul e o insulă mică, undeva în Caraibe, spre coasta Americii Latine şi aparţine de Honduras. Vasele de croazieră opresc aici în fiecare săptămână de câteva ori iar clienţii se bucură timp de patru-cinci ore, de atracţii la mare căutare, catalogate ca exotice. În port un ansamblu local întâmpină nava cu dansuri tradiţionale iar turiştii se împart pe micile autobuze, în funcţie de turul ales. Variante nu sunt prea multe şi toate conţin, într-o formă sau alta, posibilitatea de a admira recifele de corali. În zona acestei insule se găsesc 95 % din coralii din Caraibe. Scufundările sau plimbarea cu un vaporaş cu fundul de sticlă sunt urmate de vizita la o fabrică de camee. Locaţia e faimoasă bineânţeles, preţurile pe măsură, iar bijuteriile sunt dăruite cu o frumuseţe modernă, graseiată, trasată cu polizorul. Până aici nimic nou sub soare pentru cel ce caută prin lume ineditul.
Roatanul însă are un farmec discret, care se lasă respirat, dacă ştii unde şi mai ales prin ochii cui să priveşti. Urmeaz-o pe Sheila, unul dintre ghizii locali din Roatan, şi mai ales ascult-o. Insula pare că şerpuieşte, în golfuri rotunde care alternează cu dealuri pline de copaci mari, nemaivăzuţi, ca de basm. Zilele în aprilie, mai, sunt înnorate (e sezonul ploilor), umiditatea e mare dar se compensează cu respiraţia junglei, care ţine de răcoare. Iar ochii Sheilei sunt superbi. Un fel de albastru verzui care se acordează perfect cu luciul închis al frunzelor, cu veselia nesimulată de a povesti despre o mică insulă, casa sa, pe care nu a părăsit-o niciodată. Sheila încă nu a trecut de 30 de ani dar are patru copii, pe care i-a adus pe lume foarte simplu, cu moaşă, după moda locului. Sunt făcuţi cu doi bărbaţi diferiţi, care au părăsit-o pe rând, căci locuitorii nu prea se iau cu acte dar… iubesc intens. Râde şi dinţii perfect albi, eleganţi te intrigă. Te uiţi unde se uită Sheila, simţi ce simte ea, şi te întrebi dacă lumea e într-adevăr atât de mică încât să o mai revezi pe această doamnă, cândva. E simplă, cu părul prins la spate, cu o fustă roşie până în pământ. E splendidă cu gesturile dansante, uşor reţinute şi cu plăcerea sa înnăscută de a povesti. Îţi merge la casa sufletului. Pe strada cleioasă, paralelă cu marea, plină de copaci cu frunze de poveste şi adolescenţi ce vând cochilii roz, lucioase, localnicii usucă nuci de caju iar Sheila îţi atrage atenţia. Afli că de fapt caju-ul este coada unui fruct galben, care creşte într-un ditamai pomul şi în Roatan, o insulă uitată prin lume, ce aparţine de Honduras. Mulţumim Sheila Henry!
Negustorul Ahmet
Ah! Iarăşi Istanbul? Iar să ne oprim în Marele Bazar? Da, e adevărat, e o clădire istorică, de pe la 1700, cu zeci de alei şi arcade elegante, decorate cu bucăţi de ceramică albastră, poate de Iznik. Dar a devenit bazarul în ultimele decenii, un fel de mall cu faimă romantică. Vânzătorii sunt tineri, marea majoritate preluând afacerile părinţilor. Sunt amabili dar nu negociază mai deloc şi se arată şi deranjaţi la tăieri de preţ. Sunt poligloţi, te văd de la distanţă şi mai toţi pricep limba română, că doar au magazine în Bucureşti! Ajungi la hotel cu cutia în care ţi-au ambalat frumosul glob multicolor de sticlă şi constaţi, cu amuzament, că piesa e făcută în China. Se întâmplă şi aşa pentru că turcii sunt comercianţi mondiali.
Şi totuşi există o străduţă îngustă, cotitoare, în partea mai puţin umblată a bazarului, aşa zisa parte de vechituri, pe care trebuie să o găseşti. Atelierele de meşteşugari au cam dispărut, iar zona e căutată pentru anticariate. Meşteşugarii însă mai există, adaptaţi, ce-i drept, la cerinţele zilei. Printre ei Ahmet Aglamiş seamănă cu un bunic înalt. Înfofolit din cauza zilei reci, ploioase, mi-a părut la început un om trist. Privirea îi era în pământ şi se gândea probabil că sunt încă unul dintre sutele de străini care trec pe la micul să magazin, zilnic, căutând doar chilipiruri. Pe un coridor de vreo trei metri lungime avea înşirate mulţimi colorate de haine vechi din mătase, cu broderii şi mărgele. M-a privit şi ochii i s-au luminat abea când am ales să probez o rochie pătată şi l-am întrebat de unde e haina, căci nu părea turcească. Şi Ahmet a fost numai un zâmbet: „e din Uzbekistan, eu sunt uzbek, familia mea a venit de acolo cu mărfuri. Şi ce mărfuri.” Cu ochii minţii am văzut drumuri prăfuite, pământuri îndepărtate, am ghicit oameni dragi acestui om. Am plecat într-un final de la Ahmet căci se cobora seara. Nu vroia să mai îmi lase mâna pe care o strângea cald şi dădea să o sărute cu recunoştinţă. Avea lacrimi în ochi. Cumpărasem fără să negociez, ba chiar i-am dat în plus faţă de cât ceruse. Important în toată povestea noastră e însă faptul că am ales o rochie din Uzbekistan, ţara unui om pe care merită să îl cauţi. Ahmet Aglamiş e povestitorul la care mă gândesc de fiecare dată când iarăşi, ei asta e, trebuie să merg în Marele Bazar.
Drag de Târpeşti
Dar istorii precum bunicii de acasă, din România, puţini mai ştiu să spună. De aceea o să închei acest reportaj cu un drum de făcut, acum cât mai avem la cine.
Încă înainte să ajung la locul căutat, satul m-a cucerit. Casele sunt bine legate de pământ, înfrăţite pe marginea uliţei cu garduri scunde de lemn. Ele arată oricui prispe sculptate, vopsite în culori vesele, pline de glastre cu flori. Târpeştiul, căci despre el vorbim, e un sat aşezat pe drumul ce leagă Târgu Neamţ de Roman. Iar acolo trăieşte familia Popa. Neculai Popa (1919-2010) a fost dăruit de Dumnezeu cu glas îmbietor şi cu bucurie de viaţă. Oamenii l-au ştiut prin sat şi prin lumea mare drept cântăreţ bisericesc, colecţionar pasionat de artă populară dar şi de creator popular. Muzeul pe care l-a deschis la Târpeşti, în curtea casei, în anii ’70, are peste 3.000 de piese, şi aduce împreună valori arheologice şi creaţie populară autentică, rânduite cu drag şi dăruire.
Astăzi în prispa casei de la Târpeşti ne întâmpină Elena Popa, soţia meşterului. Slăbuţă şi adusă de spate, primeşte cu atâta plăcere orice om ce-i calcă pragul, de parcă ar fi exact omul pe care-l aştepta. Uşile caselor se deschid iar timpul începe să-şi piardă sensul. Fiecare mască de Anul Nou, creaţie a soţului, are o poveste cu tâlc. La fel chipurile cioplite, de oameni. Unii sunt strâmbi, urâţi, haini, zgârciţi şi se aşează cu imaginaţie pe băncuţe: bătrân, babă, urât, drac, cucoană, doctor, ofiţer, evreu, negustor, ţigan, ţigancă, harap etc. Elena descrie orice sculptură, fiecare bucată aurie de lemn, de parcă ar avea suflet, de parcă s-ar cunoaşte de pe uliţa satului: “Uite, aicea e bogatul: gura strânsă, barba deasă ce-i acoperă pântecele şi ţine strâns în mână sacul cu bani.” – se amuză bunica, de găselniţa soţului. Apoi se apleacă şi bate uşor statuia pe cap. Nici una, nici două, găseşte apoi costumele de Anul Nou şi se îmbracă în capră cu panglici colorate. Arată dansul, aşa cum era obiceiul în sat, iar obrajii i se fac ca de purpură. O urmezi amuzat, captivat, şi vezi în ochii ei, la fiecare cuvânt, ceva magic, de poveste. E plăcerea, dublată de dragoste şi bunăvoinţă, de a vorbi despre o lume care mai există în frânturi ori în basmele copilăriei. Amiaza se pierde în ziua de primăvară şi, în ultima fotografie cu care te desparţi de loc, prinzi imaginea unei statui din grădină, deja plină de muşchi: doi oameni se ţin strâns, cu drag, în braţe. “Să mai veniţi pe la noi!” – Elena Popa ne face cu mâna din mijlocul curţii şi ne petrece cu privirea până în uliţa satului.
SÎNZIANA CONSTANTINESCU
