PE URMELE IMPARATESEI SISI
Imparateasa Sisi
La Poiana Lungă s-a scris o poezie a istoriei
Într-o sâmbătă frumoasă de noiembrie ruginiu, ne-am hotărât plecăm într-o excursie pe Valea Cernei, într-un cătun izolat de munte, Poiana Lungă. De Poiana Lungă am aflat din poezia întitulată astfel, scrisă de împărăteasa Elisabeta, legendara Sisi.
Stând de vorbă cu profesorul pensionar, Iancu Feneşan – păstrător al inelului împărătesei, dăruit străbunicului lui, Mihail Feneşan, inel pe care revista Traveller Magazin l-a prezentat în premieră -, am aflat că Poiana Lungă este un cătun al comunei Cornereva, din Munţii Cernei, la vreo 15 – 20 de kilometri de Bogâltin. Şi aşa am ajuns, după mai bine de trei ore de urcat, călăuzit de Ana Maria şi Ilie, doi fii ai muntelui, la poalele Muntelui Arjana, unde se află Poiana Lungă.
Imparateasa Sisi
Am tras la familia Novăcescu, în creierul munţilor, în zona numită Bedina. Localitatea se numeşte Poiana Lungă. Vârful Arjana (1512 m), se înalţă semeţ în stânga noastră, iar undeva mai jos, izvorăşte zglobiu pârâul Bedina ce se varsă în Cerna. Nicolae Novăcescu, gazda noastră, bun gospodar, ca orice om de munte, se pricepe la multe: să facă “toble” (scânduri) cu drujba, scaune din bardă, să zidească, să pună gresie şi faianţă, să producă energie electrică cu un generator acţionat de apa muntelui, să tragă apă în casă, într-un cuvânt să convieţuiască armonios cu natura. Asediaţi de mere roşii şi pere aurii, Novăcescu îmi prezintă familia: soţia sa, Maria, Daniel, un băieţel voinic de 4 ani, Ilie, băiatul cel mare, de 14 ani şi Ana–Maria, fata de 18 ani, elevă la Colegiul Hercules din Băile Herculane.
Intru în vorbă cu Nicolae Novăcescu. Încerc să-i înţeleg resorturile intime prin care reuşeşte, din munca lui, să-şi întreţină o familie numeroasă şi să-şi facă o casă “care se învârte după soare”, după gusturile şi ideile pe care Ana–Maria ştie să le impună tuturor membrilor familiei. Mă uit la peisajul generos luminat de razele calde ale unei toamne târzii, adăpostit ca într-o căldare de către Vârful Arjana şi de Geanţurile Bedinei. În zare, dincolo de Valea Cernei, se zăresc pereţii de calcar ai Munţilor Mehedinţi. Mă gândesc ce aş mai putea să vorbesc cu acest om, care în două vorbe scurte m-a făcut să înţeleg filozofia lui de viaţă. Mi-a vorbit de vecinul cel mai apropiat, moşu Lazăr Rădoi, de 70 de ani, care stă cu baba lui la circa o jumate de oră de mers de la casa sa. Mi-a povestit cum, atunci când a montat generatorul de curent pe pârâul Bedina, i-a tras şi vecinului său un cablu ca să aibă curent şi lumină la bătrâneţe. Un fapt normal între doi vecini. Aici sus, în singurătatea munţilor, gesturile şi omenia au altă greutate.
Imparateasa Sisi
– Aţi avut oaspeţi aici, în creierul munţilor? Îi cunoşteai sau au venit întâmplător?
– Da, or venit din Oradea, Timişoara, Oţelu Roşu, Ploieşti, chiar Germania. Dar au venit şi excursionişti, cu motociclete, cu ATV-uri, pe drumul de la Bogâltin. Am avut acum o vreme, două persoane din Germania, unul cu o mototcicletă şi unul cu ATV–ul. Îmi aduc aminte, ploia, erau uzi bine. Le-am zis, mai mult prin semne: “Haidaţi, să dormiţi la mine!”. Le-am dat să mănânce. M-au filmat, aveau un aparat. Dimineaţa ar fi vrut să-mi dea un ban că au mâncat, au dormit, erau bucuroşi că au găsit un adăpost. Da eu nu am vrut să iau nimic, nu prea luăm noi.
– Mai ştii vre-un traseu, de aici la Băile Herculane?- Păi ştiu că bunicul nevesti-mi cobora în fiecare an, primăvara de Paşti, cu mieii în Platoul Coronini. Aveam o rudă acolo unde veneau clienţii şi luau miei de acolo. Din Platoul Coronini se urca în culmea muntelui până la Iarba moale şi de acolo, imediat, se cobora în Poiana Lungă. Imediat după coasta aceea, după ce se urcă pe Cracu Împărătesei se ajunge la Poiana Lungă, cam în zece minute.
Cracu Împărătesei! Simt cum oboseala celor trei ore de urcuş se topeşte. Bucuria certitudinii îmi luminează dintr-o dată, faţa. Sentimentul pe care l-am trăit, la auzul acestor cuvinte a fost asemănător cu cel trăit la descoperirea versurilor scrise de împărăteasa Elisabeta despre Băile Herculane, la Viena. În sfârşit, aveam încă o dovadă a excursiilor împărătesei prin aceste locuri. Trecere care avea să fie observată de locuitorii zonei ce au dat numele de “Cracu Împărătesei” locului în care îi plăcea împărătesei să se plimbe şi care, probabil, i-a inspirat scrierea poeziei “Poiana Lungă”. A doua zi, m-am trezit de dimineaţă, cu gândul la “Poiana Lungă” şi la “Cracu Împărătesei”. Am coborât într-o vale, după care am început să urcăm printr-o pădure de conifere, însoţiţi de Nicolae, călăuza noastră de ocazie. Aici ne-am readus aminte de versurile împărătesei care descriu natura ce se trezeşte la viaţă:
Stejarii foşnesc misterios,
La fel ca fagii ei şoptesc.
Păsările pădurii se trezesc,
Ciripesc vesele şi râd.
Din pădure răsună vuietul
Apei, în care trăiesc nimfele.
După urcuşul prin pădure, în faţa noastră se deschide Poiana Lungă, un platou înconjurat de păduri. În faţa ochilor luminat de soarele dimineţii, se ridică Vârful Arjana, pe care Sisi îl vede ca un templu:
Vulturii înconjoară înălţimile,
Ca să descopere soarele.
Acolo sus, în fortăreaţa de piatră, pluteşte,
Asemenea unui cuib de păsări răpitoare,
Înconjurat de pini şi brazi,
Un templu, luminat de licăririle dimineţii.
Sus, în poiană o altă surpriză. Ajungând la conacul lui Nicolae, unde are o livadă de meri şi peri, privirile ne sunt atrase de rodul bogat al pomilor în jurul cărora erau covoare de un roşu sau auriu incredibil de adevărat şi natural. Nu puteam călca în jurul pomilor de atâta rod. Gândul mă duce din nou la împărăteasă care, inspirată de aceste imagini de vis, scria aceste versuri în jurnalul ei intim:
Astfel trec minute, secunde,
Orele, chiar, se grăbesc.
Soarele îşi lasă razele strălucitoare
Să cadă pe acoperişul templului.
Fagii îţi fac semne ademenitoare,
Să cauţi la ei umbra răcoritoare.
Cât de puternici totuşi privesc,
La cerul albastru, ceresc.
Ocrotită de frunzişul îmbelşugat,
Noaptea este verde-ntunecată doar aici.
Prin aceste spaţii străvezii,
Păzită de umbra copacilor,
Se plimbă Titania-ndelung,
Însoţită de cântecul păsărilor. Departe de eticheta curţii imperiale, Elisabeta trăieşte din plin armonia naturii. Întâlnirea cu un cioban cu oile, care-i dăruieşte lapte proaspăt muls, o trezeşte din starea de reverie:
Dar la venirea serii
Se-apropie păstorul cu oile şi mieii.
Ei poposesc în Poiana Lungă;
O aşteaptă aici, la adăpat, pe Titania.
Ea pune evantaiul în dreapta,
Păstorul îi umple paharul
Plin de lichid înspumat, parfumat
De tăria ierburilor, a rădăcinilor.
El mai goleşte-odată ugerul oilor,
Cât de bine e după căldura
Zilei, să te înviorezi cu băutura;
Ea mulţumeşte zâmbind băiatului.
Drept mulţumire-i dă o monedă de aur,
El însă zice: „Mai zăboveşte dar
Prin aste păduri şi munţi,
Domnul să te conducă şi să te-ntărească.Umbrele serii o determină pe împărăteasă să părăsescă, cu regret acest loc de vis:Coboară iar în valea cea întunecată
Şi Luna o-nsoţeşte iar;
Lumina ei de-argint, drept călăuză,
O însoţeşte pe potecă.Părăsim Poiana Lungă. Trecem pe lângă o turmă de oi. Ne reîntoarcem acasă, la familia Nicolae Novăcescu. Ne pregătim bagajul pentru a ne reîntoarce la Herculane. Promitem gazdelor că vom reveni. Plecăm din aceste locuri cu oameni minunaţi. În urma noastră parcă auzim foşnind pe covorul din frunze galbele şi roşii, paşii împărătesei Elisabeta. Auzim oare, poezia istoriei?
DORIN BĂLTEANU
