FLORENŢA – aproape o zi de primăvară
Poţi să nu înţelegi arta, să nu ai o pasiune pentru istorie sau să ţi se pară toate statuile cam la fel. Însă de Florenţa te vei îndrăgosti, primavara, aşa cum se întâmplă de puţine ori în viaţă: cu un sentiment strălucitor de bine, frumos şi lăsându-te cucerit de un cer albastru fără limite.
Santa Maria Novella, staţia centrală de tren, este la cam 15 minute de mers spre orice obiectiv central ai vrea să atingi în Florenţa. Ai însemnat cu roşu pe hartă: Domul, Piaţa Signoriei, Academia cu statuia originală David, a lui Michelangelo, şi muzeul Uffizi, la care se înghesuie toate naţiile, de multe ori neştiind pentru ce. Însă, până să ajungi la ce ţi-ai propus, primăvara Florenţei te-a întâlnit şi te ia de mână.
Ocru pe fond albastru
Oraşul vechi pare că te respinge şi te cheamă în acelaşi timp. Străzile înguste, cu clădiri de maxim trei caturi, strâng între ele trotuare pline de motorete. La toate colţurile sunt restaurante şi băruleţe, cu vitrine ce expun dulciuri languroase sau nelipsitele sanvişuri cu şuncă crudă (panini con prosciuto) ori tăvi de pizza feliată.
Cu ochii la delicatese treci fără să vrei pe lângă palatele renascentiste, cu piatra ocru tăiată în piramide. Masive, cu porţi ghintuite, enorme, cetăţi în sine, ele ascund capele, muzee, fresce celebre, oprind timpul dar şi trecătorul ca să-i arate că încă respiră: Medici Riccardi, Corsi, Strozi etc. Curţile interioare te uimesc prin sobrietate dar şi prin eleganţa fină a bolţilor, coloanelor, ferestrelor. Cerul apare albastru, strâns între ziduri, vibrant şi te îmbie zburdalnic să mergi mai departe.
În piaţa mare se pierde timpul cu ochii la mărfuri diverse, la fel şi pe străzile dimprejurul Capelei Medici, unde emigranţi de toate naţiile vând universalele şaluri de pashmina, genţi de piele, mărci „originale”contrafăcute cu talent etc. Te rupi de tentaţie şi intri la Capele ca să vezi cum a înţeles să arate Michelangelo „Ziua” şi „Noaptea”, „Amurgul” şi „Răsăritul”, în valuri de marmură albă, neagră, gri parcă stropit ori verde malachit.
Ape de marmură verde
Odată ieşit culoarea începe să te însoţească ca o umbră peste tot, să te domine cu existenţa ei aievea dar imposibil de palpat. Şi nimic nu te poate pregăti pentru întâlnirea cu buchetul de nuanţe şi sclipiri ale Domului. Din orice parte a oraşului ai intra în piaţa San Giovanni, imaginea apare brusc, şi îţi taie respiraţia. Apele de marmură verde, roz, gri, răspândite în sute de nişe, vibrează sub cerul primăverii, de parcă ar vrea să fie un cântec. Frumuseţea nebănuită îţi dă atâta energie încât să poţi urca cele peste 400 de scări ale turnului construit de Giotto (Campanile). De acolo nu vrei să mai cobori. Florenţa Renaşterii se întinde, aproape de tine, primindu-te între dealurile cu păduri, aliniamentul străzilor şi caselor cu terase-grădini cu portocali. Turle şi turnuri par că vor să atingă norii. Bargello, fostă închisoare, muzeu azi, marchează aria străzilor legate de o altă primăvară a frumuseţii, povestea lui Dante şi Beatrice.
Alb voluptos
De la Dom mergi către Piazza della Signoria, împins de mulţimile de vizitatori de magazine de marcă, localnici ieşiţi fără grabă la plimbare şi la o cafea excelentă de un euro. Piaţa aceasta, apropiată de râul Arno, surprinde prin spaţiul pe care-l creează, ca o desfacere cu largheţe a unei mantale pământii. Terasele te îmbie să stai şi să priveşti spectacolul artei, la un pahar. Turiştii pozează în faţa statuilor celebre, voluptos de albe, impasibile, splendide. David în copie nu impresionează nici pe departe la fel ca originalul de la Academie, însă sabinele dramatic şi gentil răpite alături, în lojă, Loggia dei Lanzi, te prind în dansul lor spiralat. De multe ori aici, amiezile sunt umplute de cer albastru şi melodii celebre cântate cu patimă la chitară.
Primăvara fuge din tablou, trece pe străzi, pe lângă cozile silenţioase de vizitatori de la Galeriile Uffizi, pe lângă chipurile celebre ale renaşcentiştilor reprezentaţi în nişele palatului. Întâlneşte râul Arno cu podul său greoi, plin acum de magazine de bijuterii cu briliante. Cellini, un orfevru celebru, azi e înconjurat de garduri pe care iubiţii moderni închid lacăte cu numele lor scrise cu carioca. Şi chiar şi detaliul acesta pare a se potrivi, la fel ca magazinul cu obiecte de design interior care, în bolţile sale vechi, are tapetat un colaj cu o statuie pe care deja o cunoşti.
În des citatul oraş toscan, arta, frumuseţea, nu au rămas o medalie a renaşterii, înghesuită într-un muzeu. În Florenţa arta e ca o primăvară. Ea respiră peste tot, pe străzi, în muzee, în magazine, restaurante. Îţi surâde, te ia de mână, îţi lasă în palmă un bileţel pe care-l vei reciti odată ajuns acasă şi vei vrea să te întorci.
SÎNZIANA CONSTANTINESCU
COSTA DEL SOL – Ferestre spre vacanţe
Februarie. În România crivăţul ne-a îmbrăcat în cristale de gheaţă. Este atât de frig, încât simţi nevoia să te protejezi şi să pleci spre o destinaţie mai caldă. Dacă n-ai timp de o insulă exotică, Fuengirola, pe Costa del Sol spaniolă, pare soluţia optimă.
E o staţiune recunoscută pentru climatul blând, cu 365 de zile însorite. 6 kilomentri de plajă cu nisip fin şi o faleză turistică amenajată cu sute de baruri, cafenele, restaurante şi magazine pentru toate gusturile. Nu lipseşte nici trenuleţul turistic, care pentru 5 euro, te plimbă cât e ziua de mare prin localitate. Staţiunea, bine sistematizată, îţi oferă o privelişte spectaculoasă asupra ţărmului. Bulevarde largi o străbat, în spatele acestora ascunzându-se străzile tradiţionale, cu căsuţe cochete, restaurante familiale, cafenele şi magazine cu tot felul de chilipiruri. Sigur, nu poţi scăpa ocazia să-ţi oferi plăcerea unei cafele aromate, stropită, discret cu un pahar licoros de Torres, faimosul coniac spaniol. Tot aşa, de la masa de prânz nu poate să lipsească un pahar de vin de Malaga.
Încearcă măgăruşul-taxi
Excursiile de o zi, pe diverse trasee, sunt o modalitate excelentă de relaxare. Mijas, sătucul cocoţat pe un deal, îţi oferă spectacolul măgăruşilor taxi, o armată disciplinată care se află la… dispoziţia turiştilor. Produsele din piele, faima artizanatului local, atrag turiştii la fel ca micul schit datînd din sec XVII, închinat Fecioarei Maria, Virgen de la Pena. Localitatea e foarte curtată de către artiştii plastici din întreaga lume, aşa că mulţi dintre ei au proprietăţi cumpărate ori închiriate aici. Un Centru de informare se dovedeşte cât se poate de util prin cantitatea de materiale turistice care ţi se pun la dispoziţie.
Cu Banderas la El Pimpi
Poţi pleca şi spre Malaga. Oraşul cu dulci arome, oferă prilejul unei zile de neuitat, mai ales că se află la nici 50 de kilometri de Fuengirola. Muzeul Picasso, mândria oraşului, deschis în 2003, este adăpostit în Palacio de Buenavista, un elegant edificiu renascentist unde poţi trăi un adevărat spectacol cultural. Nici o cafea nu este mai savuroasă decât cea servită in răcorosul patio al muzeului. Aici e locul de taină al scriitorilor şi artiştilor conteporani. Vizita la Malaga nu este completă fără catedrala La Manquita, poreclită şi… bătrâna cu un braţ, construită în secolul al XVI-lea şi castelul Gibralfaro care domină centrul vechi. Tot aici, pe străduţele înguste aproape de catedrală, dă colţul şi intră la „El Pimpi”, pentru o cină şi admiră autografele date pe capacele butoaielor de către prinţi, scriitori, toreadori, artişti, 
actori – Paloma Picasso şi Antonio Banderas, fiind doar doi dintre ei. Bine, pentru Banderas există un cult extraordinar în rândul localnicilor.
Cu mic cu mare spre Granada
Odată apetitul deschis, drumul tău trebuie să treacă neapărat, prin inima Andaluziei, pînă la Granada, oraşul cu cel mai minunat complex muzeal, moştenire culturală strălucitoare a civilizaţiei maure. Drumul cu autocarul curge domol printre coline blînde şi livezi de măslini. Pe măsură ce te apropii de Granada peisajul este dominat de Sacromonte, Alhambra şi Albaicino, colinele ce definesc aşezarea. Oraşul te înghite imediat şi te pierzi în fluxul turiştilor. Acesta te poartă pe străzi încărcate de istorie, astfel că, în mod firesc, ajungi în cel mai vechi cartier al oraşului, Albaicin. N-ai cum să te rătăceşti. Pentru că în toată zona eşti ghidat de indicatoare ce-ţi semalează atracţiile ce merită vizitate. Poţi aborda chiar şi un circuit vini-viticol. Doar suntem în zona unor faimoase vinuri. Pe cele mai multe clădiri istorice se află fixate plăci metalice pe care sunt înscrise cele mai importante informaţii. Şi după un tur de câţiva kilometri, pe care nici nu-i simţi decât după ce ţi s-au înmuiat picioarele, constaţi cu surprindere că ai ajuns la poalele Alhambrei. Zidurile înalte şi crenelurile acestora par greu de atins. Aşa că o cafea servită la Passeo de los Tristes, una dintre bodegile… clasice, te ţintuieşte în scaun cu capul înălţat spre minunea din deal. Darro, rîul ce curge în faţa ta, pare şi el un obstacol între tine şi palat. De fapt, drumul spre monument se face cu autocarul, pe o şosea modernă, oferindu-ţi o panoramă spectaculoasă asupra oraşului. Dar nimic din ceea ce ai văzut pînă aici, nici o documentare prealabilă, nu te pregăteşte îndejuns pentru ceea ce urmează. 
Când, în sfârşit ajuns sus, cobori din autocar, şi privirea îţi fuge spre ferestrele ce dau spre metereze. Simţi nevoia să te uiţi în jos şi vezi piaţeta unde ai băut cea mai bună cafea şi parcă ai vrea să o iei de la început.
Ne reîntoarcem la hotel, unde cea mai bună alegere este o seara tradiţională de flamenco, dansul specific Andaluziei, esenţa sufletului său. Fie este un cadou oferit de hotel, fie e subiectul unui program opţional. Apoi ieşi pe terasa hotelului şi admiri iarna, în februarie, luminată de reflexele albastre ale Mediteranei şi florile albe ale alunilor sălbatici care îmbracă din plin colinele andaluze. Gândul ţi se reîntoarce la Alhambra. Locul e fabulos. Şi merită o poveste separată. O vom publica într-un număr viitor.
DOINA CONSTANTINESCU
